Sărbătorile sfinte au luat sfârşit. Astăzi, 20 aprilie 2012, este Izvorul Tămăduirii.
Este firesc ca fiecare dintre noi să rememorăm alături de patimile suferite de Isus şi patimile altor persone care, prin jertfa lor au căutat să facă lumea mai bună, să ne dea o licărire de speranţă că lucrurile se mai pot schimba şi în bine pentru toţi cei care sunt victimele sărăciei, a mizeriei sau, de ce nu, a opresiunii care parcă nu se mai termină din parte hrăpăreţilor puterii.
Memoria mă duce la evenimentele din august 1968, când trupele Pactului de la Warşovia, fără sprijin armat din partea R.S. România, au invadat fosta Republică Socialistă Cehoslovacia. Au fost numeroase luări de poziţii din partea multor state care au condamnat numai în sens declarativ acest act de agresiune armată, prin care mişcarea cunoscută sub numele de PRIMĂVARA DE LA PRAGA a fost complet înăbuşită, iar reformele mult aşteptate ale sistemului socialist au fost îngheţate definitiv.
Se vorbea mult pe la colţuri, se condamna în stânga şi în dreapta, dar nu se făcea nimic pentru ca trupele de ocupaţie să se retragă. În toate oraşele Cehoslovaciei s-au făcut greve, demonstraţii de masă ale populaţiei împotriva trupelor de ocupaţie, dar nimic nu se întâmpla în vederea redării suveranităţii acestui mic stat central european. Cum era de aşteptat, s-au găsit şi destui lingăi din rândul populaţiei cehe care au aplaudat această invazie şi mai mult, au început să şi colaboreze cu trupele sovietice de ocupaţie pentru înăbuşirea definitivă a procesului reformist promovat de noua conducere de partid şi de stat a Cehoslovaciei, conducere care a fost în marea ei majoritate şi arestată.
Populaţia s-a resemnat, criticile internaţionale au încetat, iar R.S. Cehoslovacia a fost lăsată de izbelişte, la cheremul conducerii sovietice care practica, cu mare eficienţă politica „pumnului în gură” sau a „cizmei sovietice” pusă pe grumazul celor care încercau să nu respecte ad-literam directivele Moscovei. În aceste condiţii, un tânăr pe nume Jan Palla, îşi continuă protestul şi îşi dă foc în văzul tuturor într-o piaţă publică din Praga.
Gestul acestui tânăr martir face imediat înconjurul lumii, i se fac ode, poezii şi chiar s-a încercat glorificarea lui post-mortem pentru sacrificiul suprem făcut pentru populaţia întregii Cehoslovacii. În scurt timp numele acestui tânăr circula pe buzele tuturor, era venerat ca un sfânt şi chiar a rămas în istoria acestei ţări ca un exponent al drepturilor pentru libertatea oamenilor. Că lucrurile sunt reale, este lesne de înţeles că eu astăzi îmi reamintesc de acest martir cu multă evlavie în suflet.
În anul 2011, un gest al sacrificiului suprem se petrece şi în Parlamentul României, respectiv în timpul unei şedinţe al camerelor reunite, chiar în timpul unei cuvântări rostite de premierul de atunci Emil Boc. Un tânăr tehnician din echipa carului de transmisie al Televiziunii Române, pe nume Adrian Sobaru care se afla la balconul sălii de şedinţă, se urcă pe balustradă şi cu voce tăioasă întrerupe cuvântarea primului ministru, atrăgându-i atenţe nu numai verbal, dar şi prin înscrisurile de pe tricoul cu care era îmbrăcat, că a nenorocit ţara, că trebuie să-şi dea demisia, că are cea mai neperformantă guvernare atât el, cât şi coaliţia partidelor aflate atunci la putere.
Toate privirile demnitarilor aflaţi în sala de şedinţe s-au aţintit asupra acestui tânăr protestatar, iar în văzul tuturor acest martir al neamului românesc se aruncă în gol, dorind ca prin sacrificiul său suprem să sensibilizeze atât clasa politică, cât şi populaţia româniei că protestul lui este destinat binelui acestei naţii. În urma impactului pe care Adrian Sobaru îl dorea a fi letal, se face o linişte de mormânt în sala de şedinţă, iar după câteva minute, un salariat responsabil cu paza demnitarilor cheamă telefonic ambulanţa pentru a ridica presupusul cadavru din sala de şedinţe.
Evenimentul tragic care a fost transmis în direct de mai multe televiziuni uimeşte o lume întreagă, face înconjurul planetei şi suscită un mare interes marilor trusturi de presă. În scurt timp în sala de şedinţă a Parlamentului sosesc echipajele SMURD care ridică trupul aproape mort al martirului Adrian Sobaru, trup care este dus la cea mai apropiată clinică din zonă. Ziariştii, cameramanii şi alte „organe de presă” se înghesuie să ia cât mai multe informaţii şi mai ales imagini despre cazul Sobaru.
Din nefericire pentru acest tânăr protestatar, dar şi pentru parlamentarii români, Adrian Sobaru nu a murit aşa cum îşi dorea el la impactul cu podeaua. A supravieţuit, dar cu numeroase şi grave fracturi la nivelul întregului corp. În această situaţie mai toţi politicienii se rugau la Dumnezeu ca medicii să facă o minune şi să nu-l lase să moară, indiferent de chinurile groaznice prin care acest om trecea şi indiferent de sechelele cu care ar fi rămas în urma acestui act de mare curaj al sacrificiului suprem de care a dat dovadă. Cam vreo trei-patru luni au trebuit să treacă ca acest martir al tineretului din România să poată fi externat din clinica unde a fost tratat.
În tot acest interval de timp, presa de toate culorile au început să bagatelizeze cazul, să inventeze poveşti năstruşnice şi chiar defăimătoare la adresa actului de sacrificiu suprem de care a dat dovadă Adrian Sobaru, astfel că la externarea lui din spital, doar familia i-a fost prin prejmă. Politica de bagatelizare a acestui gest a dat roade, astfel că populaţia l-a uitat pe acest om curajos care a consfiinţit să se sacrifice în numele tuturor românilor pentru a spune direct în faţa politicienilor adevărul pe care nimeni nu vrea să-l recunoască: faptul că România a fost jefuită de întreaga clasă politică, faptul că populaţia a juns sub pragul de sărăcie şi ţara este în colaps.
Trist este faptul că după acest eveniment, mai nimeni nu încearcă să readucă în memoria oamenilor acest sacrificiu făcut cu bună ştiinţă de Adrian Sobaru. Acest tânăr, puternic afectat de sechelele fracturilor, a fost repede trecut în uitare, nedorindu-se ca el să apară pe lista martirilor români contemporani cu noi. Când încerc să mai discut despre acest caz, îi văd pe mulţi cum încearcă să schimbe subiectul parcă acuzând că „vezi doamne omul nu a murit” şi ca atare nici nu mai trebuie să se discute despre el. Încerc să spun că nu numai barbaria interlocutorilor mei este cutremurătoare, dar chiar al neamului nostru care se plânge tot mai violent că am ajuns la fundul sacului şi că viaţa a devenit insuportabilă. Încerc să-mi explic acest comportament şi nu pot să spun doar că nu avem educaţia necesară pentru a ne înţelege în primul rând pe noi şi apoi pe cei din jurul nostru.
Este inacceptabil să trecem în uitare acest gest măreţ făcut de un tânăr român şi să clasăm martiriul făcut de Adrian Sobaru. Prin acest comportament ne condamnăm în primul rând pe noi, ne facem istoria harcea-parcea şi ne invităm la o imbecilizare sigură. Acest glorios individ trebuie să fie un simbol al nemulţumirii întregii societăţi, trebuie cinstit ca un adevărat erou al neamului şi trebuie să i se acorde respectul cuvenit. Uitarea acestui gest şi mai ales al acestui nume ne va face mai săraci, mai neputincioşi şi chiar mai vulnerabili.
Dacă în faţa lui Jan Palla studenţimea română din anii 1968 ş-a scos pălăria, vă rog ca gestul meu de a mă înclina cu tot respectul în faţa lui Adrian Sobaru să reprezinte o pildă pentru tot neamul românesc îngenuchiat de griji şi mai ales de multe nevoi şi de sărăcie. Respectându-l aşa cum se cuvine pe acest mare suflet de român, vom învăţa să respectăm libertatea care ne-a fost dăruită prin sacrificiu suprem de către toţi martirii omenirii şi ne vom înţelege mult mai bine rolul şi locul nostru printre semenii comunităţii. Cred că nu este prea mult pentru nici un român adevărat să-şi împrospăteze din când în când memoria cu tot ceea ce neamul nostru ne-a oferit ca exemplu de comportament faţă de ignoranţa cârmuitorilor acestei ţări.
Mircea Vintilescu
