Amărăciunea unei aniversări

Cu o săptămână înaintea începerii anului universitar 2012-2013, am avut plăcerea să particip alături de mai mulţi foşti colegi, la aniversarea a 40 de ani de la absolvirea unei facultăţi a Universităţii din Bucureşti (nu îi dau numele pentru că nu vreau să o fac de râsul lumii).

Interesant a fost faptul că din anul 1972 şi până în prezent, mulţi dintre noi nu au avut ocazia să se vadă, sau să se întâlnească în acest rătimp. Şocul a fost total în condiţiile în care primul contact cu foştii colegi s-a realizat în faţa facultăţii. Se făceau pariuri dacă pot recunoaşte pe X sau pe Y, apoi dacă Z se va prezenta la această reuniune şi mai ales cum va arăta.

Surpriza cea mare a fost când am intrat în Facultate. Aici timpul parcă a îngheţat, aceleaşi holuri neinspirat pavoazate, grupurile sanitare aidoma vremurilor trecute, aceleaşi uşi rebegite la intrarea în amfitreate.

Fiind o aniversare cu o asemenea semnificaţe emoţională (prima întâlnire după 40 de ani), decanatul a hotărât să fim găzduiţi în cel mai important amfiteatru. La intrare am crezut că ni se face o surpriză în privinţa mobilierului, sau mai precis am crezut că primele rânduri de bănci au fost preluate de la muzeul Universităţii şi montate special pentru noi, ca să putem rememora mai uşor anii studenţiei. Pe parcurs, am constatat cu regret că erau bancile în care am audiat cursurile cu 44 de ani în urmă, adică tot dărăpănate, cu diferite măzgăleli pe pupitru, iar scaunele acumulaseră şi ele patina vremii fiind nu numai incomode, dar şi multe total nefuncţionale.

Am constatat că s-a schimbat totuşi ceva: TABLA DE SCRIS. Iniţial, în perioada 1967-1972 erau în fiecare amfiteatru câte 2 table culisabile, cu ştergerea cretei automat ce se umplea una din ele. Acum erau tot 2 table de sris, dar normale şi mult mai mici, fără nici un fel de sisteme culisabile, nici măcar ca cele primitive din perioada amintirilor mele.

În timpul desfăşurării ceremonialului am avut pentru câteva momente senzaţia că trăiesc într-o atmosferă humboldiană şi că particip la inagurarea acestui sfât lăcaş de educaţie şi cultură de pe vremea lui Caragiale. Când am revenit la realitate am început să tremur de mânie, conştientizând că această facultate are peste două secole în spate şi peste 20 de ani de tranziţie.

Mă întrebam unde s-au dus banii mei în calitate de contribuabil? Probabil numai în salariile celor care predau, căutam eu să-mi dau sigur răspunsul. Dar banii de la studenţii cu plată unde or fi? Aici m-am blocat pentru că am aflat că peste 50% din cursanţii unui an sunt plătitorii unor taxe substanţiale pentru a frecventa această instituţie de stat a învăţământului superior. Am zis aşa, ca pentru mine, că este vorba de un managemet defectuos şi am încercat să închei acest subiect de analiză comparativă, căci nici nu prea aveam ce compara.

La sfârşitul ceremonialului am aflat un alt lucru trist, referitor la structura corpului profesional. În acest an universitar nu mai predau profesorii consacraţi care fără voia lor s-au apropiat de vârsta pensionării. Am costatat prezenţa a foarte multor cadre didactice tinere, fără experienţă profesională, fără performanţă în domeniu şi mai ales fără o reputaţie. Mi s-a precizat că acest lucru se datorează reformei din învăţământul superior, dar am fost asigurat că lucrurile vor merge înainte, iar facultatea nu se va închide.

Mimând un zâmbet care se traducea în sufletul meu cu un pumn de lacrimi, am replicat că mă bucur că nepoţii mei nu au înclinaţii spre acest domeniu ştiinţific şi am pornit spre locul unde trebuia să ciocnim un pahar de şampanie în cinstea revederii noastre.

Reflectând asupra acestor evenimente mă întreb dacă învăţământul superior de stat ne mai este folositor cu ceva. Mă întreb de ce se tolerează ca învăţământului universitar de stat să facă concurenţă învăţământului superior privat şi cu ce este mai performant acesta faţă de facultăţile private? Este astăzi capabil învăţământul superior de stat să scoată absolvenţi care să se poată integra rapid în colectivele de muncă în care se doreşte să activeze? Poate învăţământul superior de stat românesc să asigure absolvenţi care să concureze cu semenii lor din ţările membre ale Uniunii Europene?

Din punctul meu de vedere, la toate aceste sumare întrebări pot răspune cu un categoric NU. Iată că noi contribuabilii, finanţăm astăzi şi neperformanţa totală din învăţământul superior de stat, alături de alte domenii unde se pretinde că ni se duc banii noştri din taxe şi impozite. Îmi vine acum să râd de figurile imbecile ale politicienilor care au participat în mod festivist la deschiderea acestui nou an universitar. Dar râsul se tranformă în plâns când constat că această stare jalnică este finanţată de NOI, CONTRIBUABILI INDIFERENŢI ŞI IGNORANŢI.

În asemenea condiţii TREBUIE SĂ CONŞTIENTIZĂM CĂ NOI NU FINANŢĂM UN ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR PERFORMANT, CI FINANŢĂM ŞOMAJUL ABSOLVENŢILOR, NE FINANŢĂM UN TRAI SĂRĂCĂCIOS ŞI PLIN DE RISCURI, NE FINANŢĂM PENSII MIZERE ŞI MAI ALES INSATISFACŢII ZILNICE ÎN TOATE DOMENIILE.

Putem schimba în bine această situaţie inacceptabilă pentru România, numai dacă înţelegem să participăm în calitate de cetăţeni responsabili la destinele societăţii noastre. Trebuie să milităm şi să cerem ca instituţiile abilitate ale statului să prezinte periodic contribuabilului performanţa instituţiilor aflate în subordine, trebuie ca noi să participăm la stabilirea indicatorilor de evaluare a performanţelor şi mai ales la respectarea lor. Cu cât ne vom grăbi mai mult spre acest domeniu, cu atât ne va fi fiecăruia din noi mai bine. Iar dacă nu vom înţelege că implicarea noastră acum este mai necesară ca aerul, atunci vom conserva pentru mult timp tradiţionala PROSTIE ROMÂNEASCĂ.

Mircea Vintilescu